La sfârşitul anilor 1920, un student german la fizică visa să ajungă pe Lună – deşi atunci avioanele abia puteau să zboare la câteva mii de metri altitudine. Tânărul Wernher von Braun a declarat entuziast în timpul unei prelegeri a lui Auguste Piccard: „Eu vreau să ajung odată pe Lună!” Piccard l-a încurajat, iar von Braun, câteva decenii mai târziu, a dus cu adevărat oameni acolo. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, von Braun a dezvoltat în Germania nazistă prima rachetă balistică din lume, V-2, folosită în scopuri militare. La sfârşitul războiului a ajuns în America, unde şi-a continuat munca. În anii 1960 a proiectat legendara rachetă purtătoare Saturn V, care a dus navele programului Apollo în spaţiu şi apoi pe Lună.
O cursă spaţială intensă
În timpul Războiului Rece, cucerirea spaţiului a devenit nu doar o chestiune ştiinţifică, ci şi politică. A început o cursă spaţială intensă între Uniunea Sovietică şi Statele Unite, cu scopul de a demonstra care superputere poate cuceri spaţiul prima – mai întâi cu sateliţi, apoi cu oameni. Iniţial părea că sovieticii vor câştiga: în 1957 au lansat primul satelit artificial al lumii, Sputnik 1, care în lunile următoare a trecut de mai multe ori peste SUA. În America a izbucnit panica: ruşii pot lansa oricând o bombă atomică din spaţiu! Răspunsul nu a întârziat: preşedintele Eisenhower a înfiinţat NASA, care avea să aibă mari succese.
După succesul satelitului, comuniştii au umilit din nou lumea liberă: în aprilie 1961 l-au trimis în spaţiu pe Iuri Gagarin, care a orbitat Pământul – rivalul său american, Alan Shepard, a efectuat zborul abia în mai, iar acesta a fost doar un salt spaţial, nava sa atingând pentru câteva minute spaţiul cosmic pe o traiectorie balistică, apoi revenind pe Pământ. Publicul american a fost dominat de umilinţă, frică şi dorinţă de revanşă. În acest climat, preşedintele John F. Kennedy a anunţat pe 25 mai 1961 că în nouă ani va trimite un om pe Lună! Astfel nu doar a acceptat provocarea sovieticilor, ci le-a administrat şi o înfrângere zdrobitoare: provocarea a fost îndeplinită.
Aselenizarea – triumful Apollo 11
Punctul culminant al cursei spaţiale a fost fără îndoială misiunea Apollo 11. După lansarea cu succes, nava a intrat pe orbită terestră, iar după o călătorie de trei zile a ajuns pe Lună. Armstrong şi Aldrin au aselenizat cu modulul lunar, în timp ce Collins a rămas pe nava-mamă. Pe 20 iulie 1969, „Eagle” a aterizat, iar şase ore mai târziu cei doi astronauţi au păşit pe suprafaţă. În direct la televizor au arborat steagul american, au cules probe şi au sărit pe Lună. Replica iconică a lui Armstrong – „Un pas mic pentru om, un salt uriaş pentru omenire” – a emoţionat milioane de inimi. Amprenta celebrului Aldrin şi alte imagini sunt de atunci simboluri ale aselenizării. După 21 de ore şi 40 de minute s-au întors la Apollo, cu 21,55 kilograme de rocă lunară. Misiunea s-a încheiat după opt zile, cu o aterizare în Oceanul Pacific. Eroii au fost întâmpinaţi de preşedintele Nixon, apoi au plecat într-un turneu mondial. Au întâlnit mai mulţi şefi de stat, inclusiv pe regina Elisabeta a II-a şi papa Paul al VI-lea. Au vizitat şi Iugoslavia, ţara noastră vecină, iar Uniunii Sovietice i-au trimis cadou o piatră de pe Lună.
Staţii spaţiale şi ştiinţă
Din anii 1970 omenirea nu doar că a vrut să viziteze spaţiul, ci şi să locuiască acolo pentru perioade mai lungi. Explorarea spaţială este mult mai mult decât rachete şi lansări spectaculoase – este unul dintre cele mai complexe şi multidisciplinare domenii ştiinţifice. Reuneşte fizica, chimia, biologia, ingineria şi informatica, şi mai important, realizările spaţiale au impact zilnic asupra vieţii noastre.
Sateliţii de comunicaţii, navigaţie şi meteorologie sunt acum parte esenţială a infrastructurii globale. De la sistemul GPS, la reţelele mobile, transmisiile TV şi conexiunile de internet, nenumărate servicii depind de tehnologia spaţială. Echipamente dezvoltate pentru explorare – de exemplu, monitoare portabile de ritm cardiac, camere termice în infraroşu sau tehnici chirurgicale noi – au găsit deseori aplicare şi pe Pământ.
Experimentele de pe staţiile spaţiale ajută la înţelegerea funcţionării corpului uman şi la dezvoltarea unor noi tratamente şi materiale – cum sunt ceramicile rezistente la căldură sau spumele cu memorie – folosite în multe industrii. Sateliţii pentru observarea Pământului oferă ajutor imens în monitorizarea schimbărilor climatice, topirea calotelor glaciare, defrişări sau poluare marină. Din spaţiu putem obţine o imagine de ansamblu a planetei imposibil de realizat cu măsurători de la sol. Această cunoaştere este esenţială pentru protejarea şi asigurarea unui viitor sustenabil al planetei noastre.
Românii în cosmos
Prima staţie spaţială cu prezenţă umană îndelungată, Salut-1, a fost lansată în 1971. Astăzi, Staţia Spaţială Internaţională (ISS) asigură prezenţa umană permanentă în spaţiu. Explorarea spaţială depăşeşte adesea interesele naţionale şi reuşeşte să unească ţări. ISS este operată de peste 15 ţări împreună şi este un exemplu de cooperare paşnică şi eficientă în spaţiu. Pe staţie lucrează astronauţi din SUA, Rusia, Japonia, Canada şi mai multe ţări europene. Aceştia petrec adesea şase luni sau mai mult în spaţiu, unde fac experimente ştiinţifice, întreţin staţia şi se adaptează provocărilor microgravitaţiei.
Dumitru Dorin Prunariu a fost selectat în anul 1978 pentru programul Intercosmos, o iniţiativă care oferea oportunităţi comune cosmonauţilor din ţările socialiste de a participa la misiuni spaţiale. El este singurul cosmonaut român care a zburat în spaţiu în cadrul programului Intercosmos al Uniunii Sovietice. Astfel, a devenit al 103-lea om din lume care a păşit în cosmos. La 14 mai 1981, a decolat din Uniunea Sovietică la bordul navei spaţiale Soiuz 40, alături de cosmonautul sovietic Leonid Popov. Soiuz 40 s-a andocat la staţia spaţială Saliut 6, unde echipajul a petrecut 7 zile, 20 de ore şi 42 de minute. Pe parcursul misiunii, au realizat 11 experimente ştiinţifice, printre care s-au numărat studiul efectelor câmpului magnetic terestru asupra organismului şi monitorizarea modificărilor în circulaţia sanguină.
Roboţi în spaţiu
Pe lângă zborurile cu echipaj uman, roboţii au un rol important în explorarea spaţială. Sondele Voyager studiază de zeci de ani limitele Sistemului Solar. Roverele de pe Marte – precum Spirit, Opportunity, Curiosity şi Perseverance – adună tot mai multe informaţii despre planeta roşie. Roboţi au aterizat cu succes şi pe asteroizi sau comete, cum sunt misiunile Hayabusa şi Rosetta. Aceste misiuni sunt esenţiale pentru pregătirea viitoarelor misiuni cu echipaj uman.
Provocări şi ţinte viitoare
Explorarea spaţială în următoarele decenii se va desfăşura pe mai multe fronturi. Programul Artemis, urmând paşii Apollo, va duce oamenii înapoi pe Lună, de data aceasta cu o prezenţă pe termen lung şi sustenabilă. ESA şi NASA plănuiesc trimiterea oamenilor pe Marte, cea mai mare provocare a deceniilor viitoare. Turismul spaţial, mineritul în spaţiu, tehnologiile pentru protecţia planetei şi aplicarea inteligenţei artificiale deschid noi oportunităţi.
Căutarea vieţii în afara Pământului, explorarea exoplanetelor şi înţelegerea mai profundă a legilor universului inspiră în mod constant umanitatea. Deşi ne aşteaptă încă multe obstacole şi pericole, misterele spaţiului se dezvăluie treptat. Progresul în explorarea spaţială aduce beneficii nu doar ştiinţifice, ci şi sociale şi economice.
Cucerirea spaţiului este, deci, departe de a se fi încheiat – de fapt, abia acum începe cu adevărat.
